»
S
I
D
E
B
A
R
«
Barcelona, posa’me guapo!
Mar 31st, 2010 by andras


Trebuia să încep cu începutul. Şi cu lunile-astea de pauză, după care (deşi a fost multă vreme rece) se respiră fierbinte…


Fotbal. Singurul semnificant pe care l-am avut vreodată pentru Spania, spanioli sau spanioloaice… Asta deşi am grămezi de rude şi de prieteni din Andalusia până în Ţara Bascilor sau din Mallorca în Canare. Şi cu greu mi-am coborât sprânceana stângă şi-am „intrat în rândul lumii” cosmopolite, punând toamna trecută ochiul pe hartă, apoi degetele pe taste pentru formalităţile şi procedurile aferente. Iar după ce toate astea fost-au terminate, am pus piciorul în Catalunya şi-n contradictoria Barcelona. Dar hai să-ţi explice tăticul tău jocul contrastelor…


LOCUL


E drăguţ, interesant, chiar făinuţ. De fapt, vorbim despre mai multe oraşe…


Avem, în primul rând, oraşul vechi, despre care detaliez imediat!


Apoi oraşul modern. Dă un ochi pe hartă şi apoi întreabă Guguloiul despre perimetrul cartezian, cu străzi perfect paralele şi intersecţii cu colţuri teşite. Artere de circulaţie în parte foarte liniştite, predispuse birourilor sau locuirii, în condiţii foarte faine, după cum se poate imagina chiar şi în absenţa contactului nemediat…


Şi zonele rezidenţiale (pe bază de blocuri). Foarte consistent poziţionate cam la limita hărţilor unde simetria şi ludicul matematic o dau niţel pe brazdă… Ceea ce nu înseamnă că lucrurile se schimbă foarte mult! Ba chiar aş spune că spiritul arhitecturii îi unul foarte plăcut, sobru şi totodată vesel… Poate un pic forţat (prelatele sau storurile, chiar verzi fiind, bat nasol în retină), categoric diferit de stilul haussmanian dar neîndeielnic de câteva ori mai oxigenat decât urbanul autohton.


Dincolo de blocuri, e locul caselor. Sau a blocurilor cu etaje mai puţine… Sau a amestecăturii de stiluri ce se întinde pe dealuri, cocoţând un amalgam cum gen Bruxelles până în vârful unor pante deseori chiar foarte abrupte. Foarte liniştite, nu tocmai aerisite, chiar obositoare, cartierele de gen au însă excelente legături cu zona 0 şi nu ştiu de ce mi se pare mie că nu-s tocmai o opţiune de neglijat!


În cele din urmă, periferia… Care-i chiar mai nasoală decât zona intermediară franţuzească şi nush de ce îmi inspiră mie aerul de ghetou de prin filmele americane sau din SF-urile-alea puţine pe care, din când în când, îmi mai arunc privirile. Iar aici e… este! Puţină verdeaţă, provocări puţine şi (da, ştiu, mare surpriză!) lipsa motivelor imersiunii într-o astfel de realitate.


OAMENII


Totuşi, e civilizaţie vestică! Se văd diferenţele a nişte mai mulţi ani în plus de libertate, a unui alt fel de comunism şi a 50 de ani de paşi înainte, cu tot cu regimul totalitar franchist. Cu tot cu privilegiile regionalizării şi autonomiei regionale… Şi se simte că oamenii-s mai curăţei decât în sudul arzând!


Dacă despre Franţa îmi plăcea să mă măgulesc spunând că e sora mai mare a României, atunci Spania să zicem că e cealaltă soră adevărată a mamei Latina. Miroase şi-aici a transpiraţie, sunt ceva cam multişori oamenii îmbrăcaţi fără gust sau cu feţe lungi şi încruntate… Vorbesc parcă un pic prea tare, sunt uneori poate prea invazivi şi le place să pălăvrăgească.


Şi (cei mai mulţi dintre cei din branşă, cei de peste o anumită vârstă) sunt foarte buni vânzători! Cred că numai turcii mi-au mai făcut aşa o impresie… Mă rog, acolo unde-i vorba de afaceri proprii sau de altceva decât marile reţele de distribuţie (în alimentaţia publică, de exemplu!) dacă nu eşti vigilent şi sigur pe tine, eşti oricând la cheremul lor. Iar dacă „no hablo espanol” sau catalană (şi-aici e jale, că-s mulţi care vorbesc stricat rău de tot spaniolă şi/sau nu vorbesc decât asta or chineză!), e bine să caşti ochii la ce vei primi în farfurie…


Şi-aici e una dintre marile mele nedumeriri! Cum muma peştelui prăjit mediteranean să şezi într-un oraş turistic, să lucri în restaurant şi să nu vorbeşti decât spaniolă? Bine, ar mai fi de observat şi numărul redus de toalete publice (în acelaşi oraş turistic) da’ asta nu se mai pune, pentru că există soluţii…


Aaaaa, da, oamenii… Sunt dezamăgit! Cu toate astea, ce e foarte-foarte mişto e adunătura asta de limbi şi graiuri din toate colţurile pământului: italiana, engleză (enorm de mulţi studenţi, peste tot), franceză, spaniolă de prin America Latină, chestii scandinave etc. (într-o ordine cât de cât estimativă, din punct de vedere a frecvenţei).


Românii? E posibil să-i cam încurci cu spaniolii. Dar pentru că foarte mulţi sunt mai vocali decât a te vei ciocni auditiv de ei prin magazine sau metrou. Sau pe stradă, cu harta în mână. Dar mai rar! Aproape niciodată în muzee, săli de spectacole sau alte amplasamente de gen…


ÉS A DIR


Ha! Ai trăit Barcel0na? Sau te gândeşti să…măcar un pic?


Apăi hai să vedem foarte pe scurt; ce (îţi) rămâne de făcut. Îţi dau 10 motive!


1. Bari Gothic. Aşa i se spune în catalana cartierului cu străzi şi străduţe înguste, pline de magazine, băruleţe/restaurante, hoteluri şi instituţii de cultură. În fapt, e inima oraşului vechi, ce acoperă un pic din adiacente, fiecare dintre ele la fel de fermecătoare… E, într-un fel, un soi de labirint dar în care chiar n-ai şanse să te pierzi… Poate şi pentru că fiecare străduţă are viaţa ei, ritmul ei şi nervul ei. Şi mai are Mercat de St.Josep Bocqueria (raiul stomacului şi simţurilor), Palau de la Musica Catalana, Palau Guell, Museu Picasso, Catedrala etc.


2. Las Ramblas. Rambla… Odată ce-ai ajuns la inima oraşului, n-au cum să ţi-o rateze ochii! O arteră pietonală (pe mijloc, în lateral cu acces auto pentru transportul public, taxi, ciclo, moto şi riverani) şi vreo 15-20’ de mers pe jos printre statui vii, vânzători de suveniruri şi chilipiruri, de animale de casă, exotice sau de păsăret. Pe stânga şi dreapta, terase, cafenele, baruri, restaurante, magazine cu de toate, niscaiva săli de spectacole şi muzee. Şi plăcerea mersului la pas, la orice oră din zi sau noapte, mai ales undeva după 23h30, când (în sezonul de iarnă) se spală pavajul, dispar comercianţii şi apar membrii comunităţii LGBT. :P


3. Barceloneta şi portul „vechi”, cu tot cu Acvariu. Despre ăsta din urmă nu povestesc în termeni prea elogioşi datorită localnicilor adulţi şi minori cărora tocmai nu le-am făcut un portret prea elogios, mai sus. Altfel (şi dacă n-ai ajuns în locuri similare), experienţa nu e rea. Dar mai plăcut e afară, unde te sfătuiesc să fugi direct pe plajă, apoi să cauţi la siluetele clădirilor, la interiorul Muzeului Catalunyei sau la puzderia de restaurante aflate prin zonă. De fapt, nu cred că rezişti mirosurilor şi preţurilor modice. Doar să prinzi loc! ;)


4. Portul Olimpic şi Playa Icaria. Sau invers. Cu vaporaşe de diverse mărci şi modele, cu linişte (muuuulta linişte… extrasezon!) dar cu suficient popor la plimbare sau alergare, de toamna până primăvara. Şi cu un nisip de culoarea perelor-alea arămii de cică fac bine „la digestie”, şi multe restaurante, cluburi, terase etc. (Iar pentru dependenţi – pen’ că am cel puţin 2 printre cititori – un model bavarez pe care românii îl văd încă doar la televizor. Şi superbul nou mare Audi, tocmai fugit din stand de la Geneva).


5. Montjuic. Se vede drăguţ oraşul, fără să mai fi nevoit să urci la Tibidabo. Poţi umbla prin ceea ce a fost inima Jocurilor Olimpice de vară din 1992 (palpitaţie importantă la corason pentru primul contact al subsemnatului cu fenomenul), acush într-o stare avansată de brambureală. Mai ai aici un muzeu Miro, telegondola cu care poţi da ture din înaltul portului, un muzeu, floră mediteraneană, Palau Nacional (mişto dinafară şi pe dinăuntru, dacă ai stare) şi o privelişte foarte faină a Placa Espana, cu tot cu Fontana Magica (cea care se prinde-n jocul luminilor şi sunetelor când are ea chef).


6. Passeig de Gracia. Pentru reprezentanţele marilor case de modă. Şi pentru accesul la restul de „căşi” cu care acelaşi emblematic Gaudi s-a gândit să cadorisească istoria. Pentru Sagrada Familia, tot în zonă! Şi pentru că e… altceva. Din punctul meu de vedere, e „lumea bună” a urbanismului european unde mai pot înşirui nume mari, (categoric) altele decât cele româneşti. Şi pentru că merită din plin abordarea transversală pe latitudine :D a Barcelonei, ca exerciţiu foarte „de plăcere”…


7. Parc Guell (şi spaţiul verde din vecinătate). Sufletul lui Gaudi… Care, sincer, nu m-a dat pe spate! Dar asta nu înseamnă că (precum al său Mecena) nu-i admir inspiraţia, munca şi rezultatele! Iar parcul e un loc foarte agreabil unde-ţi poţi arde timpii liberi, laolaltă cu clătirea ochilor. E plin aici de artişti sau de turişti, mai mereu coadă la budă, de peruşii puşi pe harţă. Iar în decorul de turtă dulce al geniului şi spiritului locului, soarele şi cu tine faceţi negreşit o pereche excelentă!


8. El Corte Ingles. Ca de la shopaholic la… ce vrei tu. Iar dacă se întâmplă cumva vreo problema, e suficient să-mi dai de ştire! :)) Pentru că, din punctul ăsta de vedere şi pe lângă locurile de pierzanie a sufletului semnalate corespunzător, cu cele 3 exemplare din Placa Cataluna (fix în zona 0 a urbei), locul bate tot ce mişcă şi ce-am bătut eu până acum… Şi a tras pe dreapta Galeriile Lafayette, Parndorf, Samaritaine sau Sears. Dar poate se răbzună Harrod’s sau KaDeWe-ul încă neumblate!


9. Nou Camp. Estadio de FC Barcelona… Banal, zic eu. În comparaţie cu Stade de France (ca impresie artistică), Allianz Arena (ca realizare tehnologică) şi (zic cei mai „în temă”) cu Santiago Bernabeu (pe care, e drept, nu l-am văzut). Ceea ce mă impresionează nu este însă veneraţia şi afacerea pe care oamenii au reuşit să o dezvolte în jurul locului ăstuia cât poziţionarea sa „nefirească” la o primă vedere: fix gard în gard cu un centru de sănătate, cu un campus educaţional sau peste drum de case şi blocuri foarte comune. Vorba lor, „mai mult decât un club”!


10. (Alte) Destinaţii. Torre Akbar, Torre Collserola şi Tibidabo, Montserat (nu foarte departe…)


PLUS


I. Normalitatea. Altceva decât o chestiune statistică, chiar şi în condiţiile latinităţii comune. Terminalele mobile banale, deloc la vedere sau „pe silenţios”. Maşinile „de masă” ce aşteaptă cuminţi în şir. Absenţa claxoanelor. Stilul fără paradă. Liniştea străzilor din afara circuitului turistic şi cuminţenia monotonă a spaţiilor de locuit.


II. Poate cea mai aglomerată zonă de localuri pe kilometru pătrat din lume. Imensa varietate de sortimente, de bucătării şi de combinaţii (im)posibile. Chiar şi fără terase sau servirea publicului cu vedere la şi mai mult public, e inimitabil micul dejun „de masă” luat în oraş, în fluviul de turişti.


III. Alte semne (sănătoase) ale abundenţei şi mostre ale bunăstării: hălcile de carne ce atârnă în galantare. Cafenelele şi brutăriile… Uneori, cu iz de frondă, în condiţiile recesiunii ce loveşte ţara şi produce mutaţii serioase în socialul profund.


IV. Parlamentul regional, grad în gard cu grădina zoologică (care, după cum spune publicul nu foarte specialiste găzduieşte una dintre rudele mele mele-ndepărtate, unicat în lume…)!


V. Biblioteca aceluiaşi parlament regional. Apropo, Parlamentul României are aşa ceva? Deci ce învăţătură tragem noi şi de-aici, copii?


VI. Numărul surprinzător de mare al celor ce fumează trabuc (în genere, indivizi bărbaţi de vârsta a treia).


VII. Magazinele erotice fără geamuri negre sau obositoarele marcaje specifice.


Barcelona care SE vinde.


MINUS


Agitaţia, gălăgia, poziţionarea nefericită a vieţii intime a oraşului doar într-o „mar’ne”.


ÎN CONCLUZIE


Aşa cum mi se-ntâmplă întotdeauna, sunt mai puţin turist şi foarte mult explorator. Umblu prin piaţă, dau ture prin periferii, uneori chiar mă las pierdut prin metrou, încerc să ascult schimbarea culorii semafoarelor şi să văd pala de vânt ce asmute frunzele adunate grămăjoară. Şi să-mi dau seama dacă aş putea trăi acolo unde sunt…


Am parafrazat în titlu un slogan pe care administratorii locali l-au înscris pe faţadele clădirilor în (re)construcţie. Şi simt că Barcelona mai are încă multe să-mi arate, deşi nu ştiu cât de mult m-am simţit „acasă” în Barcelona.


Dacă-mi aduc aminte prima zi şi dacă mă vei întreba despre puţina mea viaţă catalană, te-aş trimite să citeşti articolul ăsta. Şi când tocmai ai da să pleci, te-aş trage de mânecă, te-aş privi în ochi şi ţi-aş zice şoptit, cu lacrimi în ochi: „Mă gândesc din când în când la Budapeszt… Uneori, mă-ntreb ce mai face Wien… Şi mi-e dor de Munich… Dar Franţa o voi iubi mereu…”


Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , ,
Ich bin ein Münchener!
Aug 15th, 2009 by andras


„München te iubeşte!” Cu tot cu lungul drum al nopţii către zi şi către colţul ăsta de lume. Iar sloganul oficial chiar i se potriveşte locului!


1. Scump. O arată maşinile de castă superioară ce rulează pe şosele cât şi în magazinele marilor case de modă ce aglomerează partea centrală. Se simte în ţinuta oamenilor şi oamelor, în costumele de multe sute/mii de euro din vitrine, sau în cele pe care le poartă. Or chiar în ţoalele tradiţionale ce-s purtate cu mare mândrie, indiferent de context. În ciuda aerului select, chiar pretenţios… Şi e treaba ta cum manevrezi conotaţiile.


2. Parisul are concurenţă! Nu ştiu cum se întâmplă că Andrei a văzut zilele-astea femei frumoase cam cât nu s-a-ntâmplat o viaţă… Femei, oameni buni! Adică ochi unde şi-au dat întâlnire cerul bavarez şi cromatica firului ierbii, picioare rumene şi motivante, fese tari şi convingătoare…


3. Corectitudinea poetică te constrânge recunoaşti meritele urbei: babilonie adevărată! Germană, spaniolă, italiană, graiuri slave, arabe şi (cum nu!) limba română, foarte vocală… E plin sezon turistic, căldură peste aşteptările celui mai pesimist meteorolog şi precipitaţii cu mult sub media anuală.


4. Foarte adevărat că nu condiţiile climatice reprezintă contribuţia decisivă la crearea nebuniei. Ele-s doar elemente decorative… În prim plan, neobişnuitele parcări pentru biciclete şi cei „pe 2 roţi” într-o coabitare greu de imaginat altundeva şi altcumva.


5. Adaugă aici muzica. Nici în Paris şi nici la Wien parcă nu erau atât de numeroşi trubadurii contemporani! Pe-aici, chiar şi excluzând purtătorii de acordeon sau muzicuţă, artiştii sunt prezenţi mai la tot pasul în zona centrală, prin parcuri şi în locurile cu mare afluenţă de public.


6. Locul arde! Fierbe atât agenda perioadei următoare (ditamai întâlnirea artiştilor scenei lirice mondiale, Madonna care pică şi ea pe-aici în vreo 10 zile, nu mai ştiu ce festival de teatru stradal etc.) cât şi în miez de noapte, cu bere, oameni relaxaţi ce se plimbă aşa cum ar putea-o face într-o dezirabilă normalitate diurnă.


7. Deşi centru-i suprapopulat, străzile secundare în centru sunt pustii. Lipseşte aerul de metropolă, grandoarea pe care Wien sau Paris o încorporează chiar şi în periferiile lor sordide. Şi (poate în compensare) încearcă să te momească cum se pricepe el mai bine…


CENTRUL VECHI ŞI VIU


Şi comercial, şi cultural… Nu foarte întins dar savuros din cale-afară: străduţele cu marile magazine de moda (despre care am zis deja). Apoi uliţa cu magazine sau cele cu puzderie de localuri (cu celebra Hofbrauhaus în cap de listă). Sau Viktualienmarkt (piaţa de delicatese şi teren de luptă în răzbelul simţurilor). Sau lăcaşurile de cult (dintre care Andrei sugerează cel puţin Frauenkirche, Theatinerkirche şi Peterskirche). Toate în Alstadt, inima cetăţii.


În astea trei de pe urmă te poţi aburca frumos să vezi cum ţi se întinde Münchenul la picioare deşi sunt de recomandat mai degrabă piaţa (Marienplatz), palatul şi turnul vechii primării (Rathaus) cu tot cu al său Glockenspiel.


Tot în centru şi la fel de la îndemână e Ludwigstrasse, un amestesc de Rivoli, Calea Victoriei şi Champs Elysee, ce face legătura între Maximillianeum (sediul parlamentului regional) şi un colţişor al aceluiaşi centru impunător.


Iar dacă tot eşti în zonă, poţi căsca ochii mai puţin la motivele arhitecturale şi decorative ale clădirilor (presărate din belşug pe faţade) şi poţi face o vizită la Residenz (un complex de clădiri unde principii bavarezi şi-au dus zilele vreo 400 şi ceva de ani), spaţii transformate azi într-un complex muzeal baban, cu săli de concerte, expoziţii şi o grădină (Hofgarten) cum altfel decât foarte nemţească.


În aceeaşi ordine de idei şi în materie de lucruri serioase, mergi Konigsplatz, mumă şi tată pentru clasicismul în arhitectură. Tot acolo ai Kunstareal („cartierul” muzeelor şi sursă generator de provocări). Iar dacă asta nu te prinde, fugi până la Deutsches Museum. E poate cel mai baban muzeu tehnic din lume şi-i imposibil să-i rezişti!


LUMEA BEEMVE


Deşi nu-l pasionează, Andrei a citit despre BMW Welt, despre clădirea de birouri şi uzină. Şi apoi despre muzeu. Apoi a trecut la acţiune. Şi în showroom. Nu doar un simplu magazin de prezentare al modelelor în fabricaţie ci un templu al tehnologiei în materie de tehnică şi design. Iar cele mai tari faze de aici sunt inovaţiile cu care fabricantul german taie calea concurenţei, motoarele despicate, simulatoare şi instalaţiile IT ce cronicizează afecţiunile suferinzilor de perfecţiune.


Locul nu e doar pentru dependenţii de tehnică. Mai există 2 magazine de unde poţi şi chiar ai putea să cumperi tot felul de prostii „marca” BMW, 2 chestii undeva între cafenea şi bar şi salonul ce găzduieşte noile modele ce se gătesc de intrarea în comercializare. Printre ele fiind amestecate opere de artă contemporană pe aceeaşi temă „la sfert” de cheie.


Lovitura de graţie a dat-o însă muzeul BMW. Unde nu sunt expuse doar motoare, motociclete şi (auto)vehicule din toată istoria fabricantului cât se adună poveşti şi minunăţii tehnologice. Şi crede-mă că timp de 2 ore şi n-ai să faci altceva decât să priveşti şi să înţelegi… Şi-ai mai avea nevoie de cel puţin încă o dată pe atât pentru a ceti descripţiile corespunzătoare.


STELELE NORDULUI


Lumea BMW e undeva în nordul oraşului. Chiar buză în buză cu Olympiapark. Şi aici iar e de povestit…


Ăsta e un fel de două feluri. Oricum ai ieşi din staţia de metrou, te trăsnesc în moalele capului formele năzdrăvane ale posesiunilor BMW. Iar după aceea Olympiaturm (poate unul dintre cele mai celebre turnuri de televiziune ale lumii). Şi formele năzdrăvane ale Olympiastadium. Sau ale Olympiahalle. Sau restul… Mascate de verdele ce domină împrejmuirile, cu tot cu parcul de distracţii sau cu toate ispitele ce se asociază cu locurile de câştigare a timpului liber sau a pierdere a sufletului…


VERDE CRUD, PUR ŞI DUR


Înainte de a se urni încoace, unul dintre primele lucruri pe care le-a aflat Andrei despre capitala Bavariei este că ocupă primul loc în clasamentele privitoare la calitatea vieţii în Germania. În acelaşi timp, se află undeva în top 10 al celor mai scumpe oraşe europene. Şi toate astea sunt întrucâtva de înţeles!


Deşi Alpii sunt la cel puţin 75 de km distanţă, aerul e impecabil: pur şi curat. Poate şi datorită traficului auto nesemnificativ dar mai degrabă verdelui insidios. Pentru că, deşi culorile oficiale sunt alb şi albastru, în München asta e culoarea dominantă.


Iar pe lângă Olympiapark şi Hofgarten, de mare atracţie este Englischer Garten, un parc dintr-ăla european sadea. Cu oamenii care vin la picnic cu miile, întinşi la bronzat (mai mult sau mai puţin îmbrăcaţi) sub soarele de august. Cu alei care pietruite, care asflatate. Cu ciclişti şi cicliste, caleşti şi alte mijloace de transport „ecologice”. Sau cu bărcuţe pe lac. Cu terase pline ochi de popor. Cu mai puţine bănci (fireşte!), cu o pagodă chinezească într-o parte, cu un colţişor japonez în alta şi (printre altele) cu un locşor unde pasionaţii de surf şi plăcile lor se pot arunca în/pe valuri.


Dar cireaşa de pe tort este Nymphenburg Palace, fosta reşedinţă de vară a domnitorilor Bavariei. Iar aici, pe lângă palatul propriu zis (astăzi gazdă a mai multe muzee), m-a răpit domeniul princiar: ceva între un parc şi o pădure cu alei pietruite, cu bălţi şi canale pline de peşte (aha, crapi la 1 metru) ce mişună printre egrete, pescăruşi, lişiţe, raţe şi gâşte sălbatice. Şi miri, şi oameni ce aleargă, şi inspiraţie, şi zgomotul departe…


PERFECT NEMŢESC


Metroul. Sau transportul public.


Reţeaua din zona 0 („innerstadt”) e departe de dimensiunile celei pariziene. Liniile de tramvai nu-s foarte multe iar cele de autobuz aşijderea. Metroul şi trenurile regionale fac legea!


De exemplu, sunt multicele staţiile unde există interconectări. Iar dintre astea, sunt foarte multe cele unde conexiunile se fac la acelaşi peron, fără a mai fi nevoie de transfer. Iar atunci când se întâmplă să fie nevoie de trecerea de la un terminal la altul, atunci poţi fi sigur că, dacă celălalt mijloc de transport este deja acolo, nu va pleca din staţie fără ca toţi pasagerii să fie înăuntru.


A doua poveste ţine de infrastructură. Există cel puţin două puncte (Ostbahnhof şi Hauptbahnhof) unde care sunt noduri de acces pentru toate mijloacele de acces (tramvai, autobuz, metrou de suprafaţă şi subteran). Toate coordonate impecabil, cum altfel?! Distanţa dintre ele este de vreo 5 staţii unde au trasee comune ambele tipuri de metrou, asigurându-se un tranzit perfect al zonei centrale. Şi cu titlu informativ, în maximum o oră poate fi parcurse distanţele între cele mai depărtate puncte de pe harta zonei 0!


Şi fireşte că toate circulă până târziu/devreme…


IDEI DE-A GATA


a. În metrou, pe fiecare peron, e cel puţin o trusă medicală de urgenţă. Andrei n-ar fi băgat-o de seamă dacă nu s-ar fi chiorât câteva secunde la defibrilatorul foarte la vedere…


b. A trecut mult de faza cu teancul de ziare pe care proprietarului chioşcului de ziare de la Viena îl găsea neatins pe prag. La Münich ziarele sunt puse în nişte cutii de plastic, cu autoservire. Şi (dacă vrei?!) laşi şi contravaloarea produsului, într-un soi de puşculiţă.


c. La o distanţă rezonabilă de perimetrul unde se execută lucrări de construcţie sau amenajări există un soi de schelă. Avertizează trecătorii (în special conducătorii auto ce ajung în zonă) despre poveste…


FABRICAT ÎN ROMÂNIA


I. În Englischer Garten, un nene acordeoneşte. Potpuriu de piese populare româneşti. Numai româneşti! Trecătorii îşi văd de ale lor…


II. În Ostbahnhof, grup numeros de indivizi între 20 şi 60 de ani. Prea numeros să fie localnici, cu hainele cumplit de neadecvate pentru a fi europeni. Prea gălăgioşi pentru a fi nu fi români.


III. Chiar dacă ştie că nu e în Franţa, Andrei continuă să treacă pe roşu (ca pieton). Pe Innsbrucker Ring face la fel un şofer ce apoi virează stânga. Identitatea sau originea etnică sunt necunoscute însă în numărul de înmatriculare „de Germania” scrie clar: „RO”…


CONCLUZIA?


Andrei e aici de trei zile şi un pic. Stă într-un cartier cuminte, cu blocuri cochete (de o parte) şi case minione (de cealaltă), la 15 minute de centrul-centru (de la uşă până la ieşirea din staţia de metrou). La vreo 10 minute de mers pe jos de L*&l, la alte 10’ de un magazin exclusiv cu produse est-europene şi ruseşti. Şi fix peste drum e un parc cu pistă de atletism, piscină, mese de tenis şi restul dotărilor necesare.


Nu s-a putut abţine însă şi a umblat deja prin cartierele selecte ale oraşului (ceva de genul „Primăverii” sau „Cotroceni” însă la o scară infinit mai mare). Şi cred că inspirat de tandreţea străzilor pustii, a început să se descurce cu limba asta ce altădată i se părea cumplită. Şi mai crede că-ar putea supravieţui…


Pentru că, de la o vreme, întoarcerile-s din ce în ce mai grele. Şi mai puţine… Şi prea puţin posibile!


Însemnare predefinită, publicată automat.


Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Europa, Franta
Sep 18th, 2007 by andras
Amiens, 18 septembrie 2007

Fix 1 an. 365 de zile. 8760 de ore. 525 600 de minute. 31 536 000 de secunde. Pulsul vietii, pulsul noptii!

YesterNight! Atat. Si nimic mai mult...
Acasa?!
Jul 9th, 2007 by andras

Bucuresti, 13 septembrie 2006 – Arad, 18 septembrie 2006 - Paris, 19 septembrie 2006 – Amiens, 2006-2007 – Paris, 28 aprilie 2007 – Bucuresti, 30 aprilie 2007

Amiens – ?
Nimic surprinzator
Jul 5th, 2007 by andras
Val de Marne, 29 aprilie 2007

Tot noapte. Departe de a fi liniste deplina, linistea noptii… Nimic surprinzator in poarta Parisului catre est. Nimic surprinzator!

In urma cu vreo 4 luni, revedea (in decurs de nici o saptamana) „L’auberge espagnole”, parte a ritului initiatic pentru europenii pe cale de a deveni constienti. In urmatoarele cateva luni s-a intamplat de alte cateva multe ori. Nimic surprinzator!

De fiecare data, a revazut cu aceeasi insistenta, unul dintre fragmentele coloanei sonore, Made in Europe. By Radiohead…



Nimic surprinzator!

Si, de acelasi dati, paienjenis ocular pe final, in alergarea de pe pista… Nimic surprinzator!

A heart that's full up like a landfill,
a job that slowly kills you,
bruises that won't heal.
You look so tired-unhappy,
bring down the government,
they don't, they don't speak for us.
I'll take a quiet life,
a handshake of carbon monoxide,

with no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
Silent silence.

This is my final fit,
my final bellyache,

with no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises please.

Such a pretty house
and such a pretty garden.

No alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises please.


Acum, in fata se intinde soseaua. Desi frant, pe cale de a pica in scaun, Andrei se vede cu ochii mintii decoland spre inapoi, cu bocetul inimii ce acopera turatia propriilor motoare… Cu adevarat, nimic surprinzator…
»  Substance: ABlog.ro   »  Style: Ahren Ahimsa

Beautiful singles in your area. Meet them now!